• Matinal Hunedorean
0 Comments

Suntem oameni,nu zei de aceea greșim,
Când ne doare lumina,când din suflet iubim…
Nu lăsăm libertatea necesară,dorită,
Sufocăm fără voie chiar ființa iubită…

Suntem oameni, de-aceea apelăm la iertare,
E prea grea suferința când tăcerea-i prea mare…
Nepăsarea ucide,sentimentele mor,
Iar în inimă bat uragane de dor…

Eu sunt azi vinovată,eu mă zbucium ca marea,
Tu ai armă tăcerea și ca scut nepăsarea,
Poate vine o vreme când preaplinul rănește
Mă declar vinovată,te-am iubit nebunește!

Îmi plec visele toate ,le închid în conștință
Aș dori să dispar ,sunt o biată ființă,
Nu mai văd nici un rost ,nu-mi găsesc nici un loc,
Sunt aceeași și totuși nu-mi mai seamăn deloc.

Să nu-mi ceri să te uit ,nici nu vreau,nici nu pot,
Voi ieși din peisaj și din scenă de tot…
Poate asta mi-e soarta,poate cerul nu vrea
Să am parte de tine și de dragostea mea…

N-am să caut în cale să îți ies nici de mor
De durere,de sete,de nesomn și de dor,
Vei rămâne în mine ceas de ceas peste tot,
Nici nu ,știu,nici nu vreau să te-alung ,să te scot…

Îmi asum toate astea,orice rău ,orice vină,
Să mă ierți!
Te-am umbrit,
Raza mea de lumină!

Daniela Magdalena Tamaș

Author

admin@matinalhunedorean.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *