• Matinal Hunedorean
0 Comments

Copil fiind, mă simţeam nedreptăţit faţă de alţi colegi de joacă. Spre deosebire de mulţi dintre ei, eu nu aveam bunici. Explicaţii erau. La fel ca mama, şi eu m-am născut târziu, mai degrabă dintr-o întâmplare. La câteva luni după naşterea mea a murit bunicul pe linie maternă, Ion Năgăra, zis Puşcaşu. Avea 93 de ani împliniţi. Soţia sa murise câţiva ani înainte. Ştiu multe despre ei, dar numai din ce-mi povestea mama.

Bunicii din partea tatălui meu s-au stins mult mai repede. În 1916 bunica Lia moare, răpusă de o banală pneumonie, la numai 22 de ani, înconjurată de cei patru copii ai ei, toţi sub vârsta şcolară. Unul dintre aceştia era tatăl meu, Luca, rămas orfan la doar patru ani.

Soţul Liei, bunicul Grigore s-a recăsătorit şi a încercat cumva să-şi refacă viaţa. Mare lucru nu a reuşit; doar o serie nouă de alţi cinci copii. Dar Grigore era un om ambiţios. Mama sa, Manda, descindea din os popesc. Ea l-a îmboldit, încercând să-l călăuzească spre fapte mai mari.

Grigore avea destul de mult pământ. Cea mai mare parte era fânaţ de Preajba, rezultat din despăduriri. Pământ prost, care, oricât de adânc l-ai fi arat, semănat cu grâu şi porumb, dădea recolte slabe. Dar Grigore avea şi pădure. Avea şi pământ bun, în Lunca Amaradiei, din care toamna aducea căruţe pline vârf cu porumb.

Ca mai toţi prejbenii, Grigore avea cai, vaci şi, desigur, nelipsitele oi. Muncea din greu, reuşind cumva să-şi întreţină numeroasa familie. Dar, ca orice om, dorea şi el să facă mai mult.

În perioada dintre războaie, România se umpluse de bănci, cu nume care de care mai ciudate. Ziarele făceau băncilor reclamă la greu. Contractele de împrumut erau ticluite cu meşteşug, de jurişti versaţi, dar fără scrupule. Ţăranii vremii, chiar dacă ştiau să citească nu puteau să pătrundă clauzele contractuale. De cele mai multe ori se iscăleau fără să înţeleagă, bucuroşi că li se pun în palmă teancuri de bancnote, măcinate constant de inflaţie.

Prejbenii luau bani din bancă să-şi dezvolte micile afaceri agricole. De regulă, cu banii împrumutaţi cumpărau pământ sau animale. Preponderent, oi. Pe hârtie, afacerea era simplă şi promiţătoare. Cumpărai cincizeci de oi, pe care le tundeai şi le mulgeai. Iar de Paşti, îţi puneau la dispoziţie cincizeci de miei, care se vindeau la oraş, ca pâinea caldă. Făceai profit! Cu banii obţinuţi, achitai ratele la bănci, plăteai „foncerul” şi alte taxe către stat, cumpărai încălţări la copii, sare, petrol lampant. Ba-ţi mai şi rămânea ceva, pentru un jurnal şi tutun. Afacerea era rentabilă.

În realitate, lucrurile mergeau ceva mai greu. În oile cumpărate făcea ravagii viermele de gălbează, care le omora pe capete. Oile cu gălbează erau slabe, carnea lor nu avea căutare. Tot ce putea face prejbeanul era să le jupoaie şi să le argăsească pieile. Într-o primăvară lui Ion al lui Monu i-au murit aproape toate oile. Şi el jupuia la ele întruna, în pârâul Moştenilor, încercând să mai reducă din pagubă. Era un om tare credincios, dăduse bani la zidirea bisericii. Dar atunci a cedat nervos. I se părea că în necazul său are şi Providenţa o vină. După ce a mai jupuit câteva oi moarte, a luat cuţitul plin de sânge şi l-a aruncat spre cer, strigând: „Fire-al dracu’, Doamne!”

După o scurtă perioadă de graţie, de la bănci începeau să curgă atenţionări şi somaţii. Şi noi şi nebănuite facturi cu „dobândă la dobândă” şi alte neştiute şiretlicuri. Dar Grigore, s-a descurcat cumva, muncind din greu.

Necazurile sale adevărate au început când a venit la el vărul său, Mihai Luculescu. Om de vază în sat. Avea cârciumă dar, în plină criză, i-a venit ideea să se extindă! L-a abordat direct pe bunicul meu:: „Vere Grigore am nevoie de bani!”

Bunicul primea frecvent asemenea solicitări. Răspundea invariabil, indiferent de solicitant: „N-am!” Şi acesta era purul adevăr. Puţinii săi bani mergeau la bănci, să-şi achite propriile rate. Aşa a răspuns şi acum. Dar văru’ Mihai l-a surprins: „ Bani iau din bancă, vere! Pe tine te rog doar să mă girezi”.

Iniţial, n-a ştiut ce să zică. Aflând că girarea e o simplă semnătură s-a pus pe gânduri. Mihai era vărul lui. Cârciuma o avea mereu plină de oameni. La urma urmei, o semnătură nu e cine ştie ce. Aşa se ajută rudele. Şi-a pus hainele bune pe el şi s-a dus cu Mihai la oraş. Şi a semnat, de mai multe ori, în locul în care domnii aceia cu ochelari i-au spus să semneze.

Au trecut vreo doi ani. Grigore aproape că uitase de treaba cu semnătura. Când a primit prima somaţie de la bancă. Era anunţat că Mihai nu mai plătea ratele, iar lui, ca girant, îi revenea onoarea să le achite. Supărat, s-a dus la văru’ Mihai, să ceară explicaţii.

Mihai l-a informat că marea criză economică lovise şi cârciuma lui. De aceea a lăsat-o mai moale cu rambursarea. Dar nu trebuie să-şi facă probleme. Chiar acum vinde o silişte mare, face rost de bani şi rezolvă.

În realitate, sfătuit de avocatul său, văru’ Mihai n-a vândut doar siliştea. Şi-a vândut, formal, copiilor săi, toată averea sa mobilă şi imobilă, inclusiv cârciuma. Aşa că toate necazurile rambursării reveneau de-acum încolo girantului.

De-atunci, liniştea lui Grigore a dispărut complet. Primea somaţii peste somaţii, băncile au început să-l ameninţe cu executorii, care pe atunci se numeau portărei!

Grigore avea o puşcă de vânătoare, cu ţeavă lungă, frumos alămită. Îi spunea puşca împărătească. O folosea la vânat de iepuri, dar, cu alice mari, putea pune jos şi un om.

Într-o zi, când a mai primit un teanc de somaţii, a luat puşca împărătească pe spinare şi a dat să plece. Mama sa, Manda, l-a interpelat imediat: „Unde pleci tu, Grigore?” La care bunicul a răspuns, scurt şi sincer: „Mă duc să-l omor pe văru’ Mihai!” Dar Mama Manda l-a luat în focuri: „Of, of! Nenorocitule! Stai la tine-acasă! Că te bagă ăştia în puşcărie! Şi rămân eu, singură, să-ţi cresc toţi mârtanii!”

Grigore a fost totdeauna un copil ascultător. A pus puşca înapoi în cui! Apoi a mai vândut doi cai şi o bucată de pământ, ceva pădure. O vreme a mai liniştit băncile. Dar în 1939, somaţiile au început iar să curgă. În ianuarie 1940, chiar de Sfântu’ Ion, bunicul meu Grigore Butulescu s-a stins. Avea numai 52 de ani. A murit de inimă rea. De fapt, l-au omorât băncile…

Când s-a întors de la „succesiune” tatăl meu a exclamat: „Vâi de mine! Acum înţeleg de ce-a murit tata! Era dator la toate băncile din Târgu Jiu!”

Valeriu Butulescu

Author

admin@matinalhunedorean.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *